sâmbătă, 31 mai 2008

Urat!

Din respect pentru cei care s-ar putea uita pe blog nu zic tot, dar foarte urat din partea voastra sa nu veniti. Daca se mai intampla, inchidem intalnirile de anul acesta (cel putin scolar) si mai fac incepand din toamna. Nu se poate sa vina numai o persoana, am si eu de lucru, nu sunt unemployed si cu chef de frecat menta. Dixit.

Urat.

vineri, 30 mai 2008

Surpriza

Iata, am decis sa mai postez un text de la Andrei. Mie imi place. Nu va suparati, ci mai trimiteti si voi sa le pun si pe ale voastre!

FIUL TĂU, MOARTEA

Intru la secţia reanimare. Deschid uşa salonului. Înăuntru sunt trei paturi. Două sunt goale. Pe al treilea se află tata. Mă aşez pe un scaun lângă el. Într-unul dintre braţele sale este înfipt un ac care se continuă într-un tub subţire de plastic. În colţul gurii are un alt tub prin care respiră. Ai o expresie de blândeţe pe chip. Mi te închipuiam altfel. Nu ştiu. Mai rigid, mai încruntat. De ai ştii cât de mult mi-am dorit un moment ca ăsta. Mi-am imaginat adesea că te anesteziez, că îţi dau nişte somnifere, ceva, apoi mă aplec asupra ta şi te studiez pe îndelete, nestinherit de nimeni. Am venit singur. Hehe, de parcă m-aş întîlni cu o fată. De fapt e mai bine decât cu o fată. Când mă întâlnesc cu o fată mă simt ca un redus mintal care pe lângă că e redus mintal, mai e şi sugrumat. De ce puii mei îmi tremură mâna? Ultima oară ţi-am simţit oasele. Nu aşa ar trebui să fie spatele unui tată. Ăsta e spatele unui om bătrân, care încearcă să mă fraierească şi să mă facă să cred că el este tatăl meu. Refuzam să te recunosc. Mi-am retras repede mâna. Şi mi s-a făcut un pic milă de tine. Pe bune că simt că mor dacă nu te ating din nou. Ar fi trebuit să simt asta când erai conştient. Arăţi ca o fecioară. Îmi vine să râd. Ce idee! Să te dezvirgineze moartea! Ciudată răsturnare de situaţie. O babă urâtă călare pe tine. Iar tu eşti neputincios şi te laşi călărit. De fapt, nu-i nimic de râs. Pierdem foarte mult pentru că ne e frică să fim un pic mai blânzi, un pic mai tandri. Câteodată mă loveai cu palma pe spate. Situaţiile acelea erau ca nişte înghiţituri cu care mă înecam. Ne înecam amândoi, cred. Situaţii pe care nu puteam să le înghit. Şi atunci îmi dădeai o palmă pe spate. Dar o făceai atât de neîndemânatic. La naiba! Dar de ce vorbesc la timpul trecut? Chestiile astea n-o să le mai faci niciodată, sau ce? O să le mai faci, o să le mai faci. Promit că nu o să mă satur de ele. O să savurez fiecare atingere a ta. Neîndemânatic. Şi dur. Sunt ca un sac pentru tine, ce ascunde nişte obiecte. Şi tu le vezi numai conturul. Nu ai îndrăznit niciodată să mă deschizi. Mă luai şi mă puneai mai încolo, sau te împiedicai de mine pe neaşteptate.
Îmi dezlipesc privirea de la faţa lui şi mă uit la unul dintre cele două paturi goale. Cearşaful e curat. Ce aş fi putut să învăţ de la trupul lui? De ce nu m-a pus să mă bat cu el când eram mic? Se culca pe canapea. Îşi sprijinea picioarele sus sus pe perete, mă punea acolo sus şi mă lăsa să cobor singur. Atârnam în gol ca o maimuţă. De ce nu a frânat sania când ţipam că mi-e frică? De ce te comporţi ca o fetiţă? Aşa a zis. Ar fi trebuit să fie prima mea echipă de fotbal. O echipă formată din doi jucători. Antrenorul meu de atletism care mă ţine de picioare când fac abdomene, care îmi ia pulsul după un tur de pistă. Nu m-a chemat niciodată la el să-mi spună: ia încordează-te să văd ce muşchi ai. Bravo! Aş fi vrut ca el să fie cel care să-mi arate cum se fac flotările. Dar nu a fost el, a fost tâmpitul ăla de la bloc care îşi dădea tot timpul jos tricoul şi îşi încorda muşchii ca la un concurs de culturism. Nu ne-am căţărat niciodată împreună pe un copac. Să stăm acolo, izolaţi de lume şi să privim asfinţitul şi să râdem la gândul că ceilalţi ne caută.
Mă întorc spre el şi îi ridic mâna. O ţin cu ambele mâini, ca şi cum aş admira o farfurie scumpă, gravată, sau un mecanism antic. Ne strângeam mâna fâstâciţi când ne înmânam cadouri. Îmi plăcea sunetul acela provocat de palma ta, care se freca de palma mea. Eşti un mecanism antic pe care nu am reuşit să îl fac să funcţioneze. Mă crezi că acum şi eu dau mâna la fel ca tine? Sunt rigid ca tine. Mai ţii minte când mă ajutai la lecţii? Palma ta apăsând pe masă. Culoarea care dădea viaţă mâinilor tale, împrăştiată ca după o explozie, iar restul alb. Credeam că masa se va prăbuşi. Şi respiraţia ta era ca o mică izbucnire înainte de marea izbucnire, care mă împingea din ce în ce mai jos, împreună cu masa. Ştii că de atunci nu mai pot să învăţ nimic de la un bărbat? Nu ai observat că la profesori am avut note mai proaste? Dar îmi plac bărbaţii calmi care explică pe îndelete şi de mai multe ori anumite lucruri. Nu sunt atent la ei. Le ascult vocea. Vocea lor mă face să le doresc protecţia. Mă simt în siguranţă. Căldura corpului le iese de sub cămaşă din spaţiul dintre nasturi în timp ce îmi explică. Dar mai ales din gură. Mă îngrozeşte ideea că poate odată vor începe să îmi sufle în ceafă şi în ureche. Aş zbughi-o de acolo. Să ştii măi tată, că în faţa bărbaţilor sunt un caniş, iar ei sunt stăpâni cu dimensiuni copleşitoare. Pe care îi asculţi cu bucurie. Nu m-ai învăţat cum trebuie să fac să ajung să fiu dominat de nimeni. Iar în ceea ce priveşte fata aia... simt că aşteaptă ceva de la mine. Să o cuceresc. Dar trebuie să ai ceva cu care să cucereşti, nu-i aşa tată? Aş vrea să fie cât se poate de uşor. Chestia asta cu cucerirea pentru mine este ca o nevoie fiziologică nu tocmai plăcută. Ceva de care încerci să scapi. Aş vrea să îmi zică: nu te înneca, gata, m-ai cucerit... Să îmi dea în scris, uite asta, asta şi asta trebuie să faci ca să mă cucereşti. Nişte obiective simple.
Mă ridic şi mă duc până la fereastră. Trebuia să fac cum zice el. Îi era frică că nu o să fiu atât de bun ca el şi nu putea să îmi explice asta. Poate îi era frică de ce simţea. Hei! Nu am ţipat niciodată brusc: hei, opreşte-te şi arată-mi cum să mă apăr împotriva fricii tale!
Să vezi ceva ce e şi în tine şi să începi să urli! Să înţelegi că nu poţi fi înţeles niciodată. Să înţelegi că nu vei putea transmite fiului tău ceva ce numai tu ştii. Ceva care pe tine te face să fii om. Dar asta nu înseamnă că eu nu sunt om. Îmi pare rău tată! Îmi pare rău că nu tu eşti cel care m-a dresat. Frica este un film foarte straniu, foarte precis filmat, dar fără sonor. Mut. Eşti după un perete de sticlă. Izbeşti peretele cu palma ta albă ca un metal incandescent. Şi urli ceva. Dar nu se aude nimic. Şi mi se face frică şi mie. Eu sunt de cealaltă parte a peretului ăluia. Şi tu crezi că nu te vede nimeni. Şi când nu mă vezi mă duc şi izbesc şi eu în el.
Trag pătura de pe tata. Îl examinez. Cam aşa o ţinea pe mama de mână când dansau. Şi avea nişte muşchi pe măsura oaselor sale mari. Şi erau perfect relaxaţi muşchii lui când l-a înfruntat pe taică-su. Şi uite aici l-a ars soarele, tocmai aici. Ce păr bogat trebuie să fi avut. Mult mai bogat decât acum. Uite aşa îşi trecea mâna prin păr. Şi uite aşa îşi ţinea gura când săruta fetele. Şi uite aici s-a lovit şi i-au pus copci. Şi sunt sigur că nu a plâns. Sunt ca o femeie care îl dezbracă. Care vrea să îl aibă de tot. Sau ca moartea care vrea să îi ia tot. Înăuntru năvălesc oameni în halate albe şi mă apucă de mâini şi de picioare. Mă zbat ca într-un vis urât. Vreau la tata!

Aoaleu!

My God, de cand am lasat blogul asta sa putrezeasca!
Imi pare sincer rau, dar examene, lucrare de diploma, faze de-astea, plus festival (*la a patra) de teatru, au facut sa nu mai dau pe-aici de o gramada de timp.

Ce s-a mai intamplat?
Pai nu ati venit sambata la Atelier... poate pentru ca nu am anuntat oficial ca se face, dar daca am tot anuntat cand nu s-a facut, am zis ca stiti ca daca nu zic nimic inseamna ca se face... :D
Deeeci, MAINE, 31 MAI, DE LA ORA 14:00 SE FACE ATELIER!!! VA ASTEPT CU TEMELEEE!!!

Asa, acum, ca v-am anuntat, sa va mai spun ca sambata ne-am intalnit patru (4) insi (!), probabil si cu un mea culpa aici, si am vorbit despre tema de vacanta, pe care se pare ca lumea nu o ia in serios si nu o face!!! Eu sper sa nu se mai intample chiar asa, pentru ca ma enerveaza ca eu sa fiu singurul care isi face temele, ce naiba?!

Asa!

Acum sa va spun ca marti am fost invitat la Liceul Teoretic "Constantin Brancoveanu", unde am prezentat ANTOLOGIA si am citit niste poezii ale mele. Ei, acolo am intalnit oameni interesati, care, sper, vor trece si ei pe la noi... deci sa veniti si sa va comportati frumos, ca sa impresionam, sa mai vina si ei... :D

Pentru saptamana asta ati avut temele pe care vi le-am dat pe vacanta si in saptamana de dupa, adica acea cronica de film sau de teatru (plus apaginile de vacanta). In rest, astept sa mai citim si noi cate ceva si sa mai prezentam.

O alta veste este ca vom prelungi sedintele toata luna iunie, ca sa ne mai vedem, ca tot nu ne-am vazut.

Alta: organizez o tabara la mare, la Neptun, daca va intereseaza sa mergem si sa cream si pe-acolo, uitati-va la mine la status si anuntati-ma pana la sfarsitul scolii!

Altfel, vorbim si maine in detalii despre toate.

Va pup!