duminică, 22 februarie 2009

Sâmbăta asta...

Le urăm însănătoşire grabnică celor care au lipsit pe motive de sănătate şi îi rugăm pe cei care ştiu că nu ajung, să ne anunţe din timp, pentru a nu mai aştepta câte jumătate de oră de fiecare dată...

Am ales să încep cu aceste "urări" pentru că devine penibil, adică nu mai ştim cine vine, nu vine, cine îşi scrie temele, nu şi le scrie... Nu, nu suntem la şcoală, dar mai mult, pentru că voi aţi ales să veniţi la acest curs de scriere creatoare, trebuie să fiţi şi conştincioşi şi să nu mă faceţi în fiecare săptămână să trag de voi. Dacă tot e ceva ce spuneţi că vă place, demonstraţi-o şi fiţi mai serioşi!

Ieri am citit din monoloagele celor care şi-au făcut temele şi sper să le punem şi pe blog cât de curând, pentru că au fost unele chiar reuşite şi foarte interesante. În continuare, am făcut un exerciţiu de poezie, pentru că intrăm într-o lună în care aş dori să pun mai mare accent pe poezie. Dacă până azi am insistat pe crearea unui personaj, pe monolog, dialog, situaţii diverse de proză sau teatru, de săptămâna viitoare vom face popas pe tărâmul (ce siropos!) poeziei. Exerciţiul a constat în pornirea de la un cuvânt dat (MOARTE) şi derivatele sale şi construirea unui poem pe schema 123454321, adică primul vers - un cuvânt, al doilea - două, al treilea - trei ş.a.m.d. Unii dintre noi au respectat riguros numărul cuvintelor, altora le-am dat voie să nu numere şi prepoziţiile sau conjuncţiile.

Voi pune aici textele care au ieşit în urma exerciţiului:

Ala

mort
stă el
în copac nemişcat
atârnă cu capu’n jos
iar-a-nceput să miroasă
nu a frişcă proaspătă
ci a ciolan
chiar el
mort

Andreea
1.
moartă
la capăt
de linie stă
piciorul drept pe şină
celălalt pe voalul de nuntă
trena-ngropată-n pietriş
tocurile sfâşie dantela
locomotiva frânează
moartă

2.
mort
aleargă buimac
legat la ochi
într-un bazar cu inimi
nu o găseşte printre celelalte
fugind naivă către călău
o simte bătând
este respinsă
mort

Nana

(a) murit
(pe) 23 noiembrie
venea de la mare
l-au ars de viu
ah, roboţelul ei mirosind a mere
vodka şi suc de mere?
desigur şi ea
Alina bubulina
a murit

Vlad

moartă
privirea spartă
se-opreşte pe fragmente reci
ale lumii părăsite poate pe veci
gândul arde colivia-trup pe dată
cenuşă-ngropată-n vasul cu toartă
eliberată cu forţă
de materia
moartă

Andrei

moartea
joacă monopoly
cu noi toţi
mai stai o tură
strigăm extaziaţi şi cumpărăm proprietăţi
în vreme ce ea
împarte ultima bancnotă
verde oficial
moartea

Iulia

moartea
într-un chimono
argintiu cu tente
verzui având un liliac
înflorit prins în păr umblă
pe străzi. chipuri uimite
o privesc: nu
asta e
moartea

Diana din Honterus

moartea
te-nvăluia
în acele clipe
din codru bezna suna
iar demonul nu te cruţa
era în noi toţi
şi fără scăpare
o-mbrăţişam
moartea

Sabina
1.
moartea
după pufuleţi
este una galbenă
începe la chioşcul şcolii
bugs bunny strivit de ramona
mirosul printre bănci, pixul,
bocanci, fişe, neoane,
noi adormim
moartea

2.
morţi
gândaci şi lăcuste
plutesc în cada bunicii
a citit în formula as ieri
reţeta contra bubelor violete moştenite
mai întâi se usucă o oră – două
apoi se fierb în ser
pastă tartinabilă
morţi

Daniel

moarte
în doi
pe o stradă
colţ cu piaţa sfatului
o-nghesuie pe gardul şcolii
doi copii îi aplaudă
cu palmele îngheţate
se-ntorc în
moarte

Tema pentru data viitoare: realizarea a cinci poeme imagiste (pe modelul alăturării a două imagini din realităţi diferite, care să producă o stare poetică; de ex: dinţii tăi aliniaţi/ un pluton de execuţie - sabina).

Am să revin şi cu alte ştiri!

luni, 16 februarie 2009

Daniel, pentru că şi el poate

M-am gândit să mai pun un text, ceva, dacă de la voi nu am nimic. :)

Prospect




A se clăti după golire

Şi de fiecare dată
când terminăm
ea mă întreabă
dacă merg primul la duş
îmi iau prosopul
şi mă îndrept spre baie
atunci sare din pat
şi aleargă pe lângă mine
te-am întrecuuuut
şi îmi închide uşa în nas

A se clăti după golire

luni, 9 februarie 2009

Scuze pentru întârziere!

Salutări!

Sâmbătă, 7 februarie, ne-am întâlnit începând cu ora 11 am, ceea ce a fost o noutate. Din păcate, această noutate ne-a adus într-un număr destul de restrâns la Okian, am fost doar vreo 7-8, foarte puţini.

Anyway, totul a mers bine, oamenii şi-au scris temele, am avut timp să comentăm pe ele, să vedem dacă şi cum se pot corecta, am avut timp să râdem şi să glumim, chiar să facem scenarii pornind de la un text sau altul. Îmbucurător este că cei noi devin nu numai parte integrantă, dar se şi implică foarte mult.

Am avut dialoguri el şi ea în diferite ipostaze, unele picante, foarte funny, unele peste care trebuia revenit. Per total, tema a fost un bun exerciţiu pentru a încerca să construim un personaj fără descrierea din afară, ci numai din dialog.

Trebuie să îi anunţăm pe participanţi că, datorită carnavalului anual de la Honterus, sâmbătă, 14, nu se va face atelier. Acesta va avea loc în data de 21!

Tot aici amintim că în luna martie vom organiza primul eveniment din seria "Recitalurilor poetice de vineri seara", unul pe care vom încerca să îl transformăm în tradiţie! De fiecare dată va fi invitat un poet consacrat, care va susţine un recital, alături de tineri de la noi de la atelier, recital după care vor urma discuţii pe marginea celor citite.

TEMA pentru 21: construirea unui personaj, doritorii trebuie să mi se adreseze pentru a le atribui unul, după care veţi alcătui un monolog de cel puţin o pagina al acestuia.

Pe curând!

miercuri, 4 februarie 2009

Data trecută

Salutări!

Cu toate că mă enervează cei care nu îşi trec temele pe calc pentru a le putea posta şi pe blog, am să mai trec cu vederea încă o dată şi am să pun aici cele câteva texte ce mi-au parvenit între timp.

Anunţul important este că, de sâmbătă, 7 februarie, întâlnirile noastre vor avea loc începând cu ora 11 am, la aceeaşi locaţie!

Încercaţi să fiţi punctuali!!!

După cum, probabil, unii vă amintiţi, tema era o proză scurtă pornind de la imaginea dată, iar exerciţiul făcut la atelier a fost povestirea unei ştiri din diferite perspective.
Ştirea suna cam aşa: Ieri, la orele 23:00, în curtea Liceului Teoretic "Johannes Honterus" a fost gãsit cadavrul unui bãrbat în vârstã de 35 de ani, spânzurat de statuia lui Johannes Honterus.

Iată ce a scris Diana Vereguţ, din perspectiva unui boschetar:

M-am adãpostit pe scãrile unei clãdiri, mi-am scos sticla de Polar luatã din Hard Discount cu câteva zile în urmã si am început sã beau. În seara aia a nins, tin minte cã era foarte frig iar eu nici chiloti nu mai aveam, a trebuit sã renunt la ei, dupã un an prin ce au trecut ei logic cã nu îi mai puteam folosi. M-am înfofolit în cartonul unui televizor si mi-am scos punga, sã mai îmi treacã si mie din foame. În sticla cu Prena’ mai rãmãsese doar pe fund o picãturã, am zis sã nu irosesc, sã pãstrez pentru zile mai negre. Am mai luat o gurã de Polar si m-am mai încãlzit. Noapte aceea a fost îngrozitoare, mai ales pentru cã nu fumasem nimic a mai trebuit sã mai stau si la cinci metri de un nebun care a-nceput sã se creada la el acasã, sã moara cel mai boschetar din boschetari cã asa ceva nu se face. Trecuse unu’ cu-n halat pe lângã mine, a sãrit gardul ce-nconjura statuia lui ãla’ care aratã cu degetu spre clãdire, îsi pune cravata la gât si o leagã de degetul statuii, îsi dã drumul, începe sã danseze, sã se zvârcoleascã de parcã era posedat, îi mai cade si halatu de pe el si observ cã era gol. M-am enervat, adicã dupã ce cã îmi era foame si mai aveam si o depresie cã nu fumasem nimic, trebuia sã asist si la astfel de lucruri. Eram supãrat, mi-am adunat cartonul si am plecat.

Alexandra Zota a scris din perspectiva unei femei aşteptând să nască:
Am auzit azi de la colegele mele de salon ca ieri s-a sinucis un barbat spanzurat de statuia lui Honterus. Se zicea ca avea 35 de ani. Barbat in toata firea, la casa lui, cu familie, sa faca asa ceva! Doamne fereste, ce de tragedii se intampla in ziua de azi! M-am speriat un pic cand am auzit stirea. Astfel de vesti nu e bine sa le auzi in perioade dinastea. Adica tot stress-ul si panica asta ii fac rau copilului. M-am tot gandit ca imi va fi frica sa-mi las copilul, cand creste, sa mearga singur pe strada. Adica se pot intampla atatea. Poate fi calcat de o masina, poate fi rapit, poate fi victima unui jaf armat. O, Doamne, cate se pot intampla! Daca oamenii se sinucid in plina strada...
Am inteles ca barbatul acela s-a sinucis cam in jurul orei 23. Nu e asa tarziu. Sunt unii adolescenti rebeli care la ora aia se mai plimba inca prin oras. Eu n-o sa-mi las copilul asa de liber. Devine periculos orasul si nu vreau sa stau cu frica-n san ca va pati ceva puiul meu. Nici nu vreau sa ma mai gandesc. Colega asta a mea de camera are deja 6 copii. Vad ca ea sta linistita si nu-si face griji. Cred ca s-a obisnuit deja cu perioadele astea cand stai internata in saloanele astea infecte. Eu m-am saturat sa ma indoape astia cu pastile de tot felul, pentru dureri, pentru contractii, pentru dilatare. Si totusi, oare barbatul acela avea copii? Saracii, cred ca sunt distrusi. Poate mai aflu ceva interesant despre cazul asta ingrozitor. Sa incerc sa ma ridic, sa ma duc pana in salonul alaturat. Poate cele de acolo mai stiu cate ceva.
Aaaa! Ajutor,domnule doctor! Mi s-a rupt apa!

Şi acum dintre temele făcute:

ANDREI DOSA

TOM TOM

M-a strigat cineva.
- Hei, băiete, ai o ţigară?
Tipul stătea sprijinit de un zid, pe partea cealaltă a drumului. Era dezbrăcat până la
brâu şi semăna un pic cu Flea de la Red Hot Chilli Peppers. Mai bătrân cu 10, 15 ani poate.
Sufla fumul încet şi se uita la cer. Ochii lui erau de un albastru prespălat. Nu mi-a mulţumit pentru ţigară.
- Te bronzezi?
S-a uitat la mine ca şi cum şi-ar fi amintit de ceva.
- Nu. Încălzesc şarpele lui Tom Tom.
Atunci am văzut tatuajul acela. Un şarpe i se răsucea pe braţe, pe umeri, ca apoi să coboare pe coaste în căutarea organelor interne.
- Nu vrei să îmi povesteşti despre el?
- Ce îmi dai?
Am început să mă scotocesc prin buzunare. Am găsit o hârtie de 5 mototolită.
- 5 verzişori.
- Şi ţigările.
- … ăăă, şi ţigările? Ok, fie.
- Dă-mi banii acum. Nu vreau să mă fraiereşti.
S-a aşezat pe ciment, şi-a întins picioarele şi a scos o sticlă de Jack din buzunar. A tras o duşcă şi mi-a întins şi mie sticla. Îmi era scârbă să beau după el. Am luat sticla şi, ca să mai câştig timp, m-am aşezat şi eu pe jos lângă el. Apoi am tras şi eu o duşcă, sperând că nu voi simţi duhoarea gurii lui.
- Când era tânăr Tom Tom avea puterea să facă orice. Lucra la circ. Învăţase să zboare. Tom Tom ştia cum să rupă pânza jegoasă a cortului în care îşi făcea reprezentaţiile, şi să le arate oamenilor cerul. Tom Tom putea să facă asta pentru că nu îl interesa nimic din ce era pe pământ. Banii puţeau a beci. Banii sunt făcuţi în beciuri, ştiai? Băncile angajează diavoli care se pricep la chestii din astea. Tom Tom era pe drum tot timpul, dormea în rulote jegoase, iar sângele său era ca un răsărit de soare. Seara se aşeza toată trupa în cerc pe podeaua rulotei, în praf. Mirosea a sudoare. Ştii ce miros au trupurile după ultimul antrenament al zilei? Sudoarea aia care iese prin pori în timp ce muşchii se destind în sfârşit, după o zi grea? Povesteau. Râdeau. Tom Tom o ţinea în braţe pe Sonia, cea mai frumoasă contorsionistă din lume. Pe geamurile jegoase intra lumina apusului. Câinii îşi târau lanţul prin praf. Tom Tom şi-a tatuat pe piept vulturul ăsta când lucra la circ – şi mi-a arătat mândru pieptul păros.
- Şi care este povestea şarpelui?
- Într-o zi ceva nu a mers bine. Lui Tom Tom i-a alunecat mâna şi a căzut. Şi-a rupt umărul stâng. Doctorii au zis că Tom Tom nu va mai putea lucra la circ niciodată. L-au dat afară de la circ. Sonia l-a părăsit pe Tom Tom pentru altcineva. Tom Tom a început să îşi caute de lucru. A avut multe slujbe, dar nici una nu i-a plăcut. Şi oamenii cu care lucra! Toţi îi povesteau lui Tom Tom despre ce vor face când îşi vor lua salariul, unde îşi vor investi banii, toţi erau atât de prevăzători. Nu ştiu cum să zic, viaţa pentru ei... viaţa... îşi cloceau viaţa, asta făceau! Tom Tom simţea că se sufocă. Că ceva îl macină pe dinăuntru. Simţea din ce în ce mai rar că face tumbe în aer, că se întinde spre acoperişul de pânză ca să-l sfâşie. Era din ce în ce mai puţin Tom Tom magnificul. Era din ce în ce mai mult o foaie de pontaj. Pentru el cerul nu încăpea într-un apartament cu două camere. A renunţat la slujbă. Tom Tom magnificul a lăsat în urmă micul apartament pe care-l închiriase. Cu ultimii lui bani şi-a făcut tatuajul cu şarpele. Ca să îl vadă mai bine. Nu îl scapă din ochi nici o clipă. De atunci locuieşte în stradă. În fiecare dimineaţă stă ore întregi nemişcat şi priveşte cerul. Apoi vede şarpele care se dezmeticeşte de la căldura soarelui şi se încolăceşte în jurul lui şi mai tare. Atunci Tom Tom pleacă să caute ceva de mâncare. Pleacă să îşi caute tovarăşii, poate ei mai au ceva de băut. Cam asta ar fi băiete! Pentru alte informaţii adresează-te impresarului lui Tom Tom.
- Dar stai un pic, vroiam să te mai întreb şi alte lucruri. Era tare moşul, nu vroiam să-l las să scape aşa uşor, chiar dacă era cam ţăcănit şi o tot ţinea cu şerpii şi cu vulturii lui. Chestii New Age.
- Să nu-mi spui că eşti jurnalist sau ceva de genu. Îi urăsc pe ăştia.
A sărit în picioare, şi-a băgat sticla în buzunar. M-am ridicat şi eu de pe jos. S-a apropiat de mine şi m-a privit în ochi.
- Nu uita să priveşti cerul. Salut!
Am deschis gura să mai zic ceva, rămăsesem impresionat de ochii lui. Erau plini de încredere şi nebunie. Dar el o pornise deja în jos pe stradă. Pe spatele lui gol, şarpele părea viu. Tom Tom, am vrut să îi zic, ştii că cerul ţi-a decolorat ochii? Sau ceva de genu... Ştiam că nu s-a privit în oglindă de foarte mult timp. Dar nici nu avea nevoie.

DIANA BERCU:

- Ai o tigare?
- Nu, raspund eu dandu-ma un pic inapoi.
- Mai bine. Tigarele aduc decat belele. Sa nu te apuci niciodata de fumat.
Tocmai imi vorbise un barbat destul de masiv, la vreun metru nouazeci, de varsta mijlocie – mai tarziu am aflat ca avea 54 de ani. Avea pielea foarte bronzata si ridata, era ras in cap, iar micile portiuni de piele care nu-I erau acoperite de haine erau pline de tatuaje. Insa cel mai tare m-au socat la acest om ochii – ochii lui de un albastru sters, aproape albicios, care contrastau cu piele lui maronie.
- Vreau se merg la Constanta, s-apoi acase.
N-am putut sa nu remarc romana lui un pic pocita, asa ca l-am intrebat, cu mici retineri, ce-I drept:
- Dar de unde sunteti?
A schitat un mic zambet in coltul drept al buzelor.
- Nici nu mai stiu. Povestea e lunga. Da’ cre ca Egipt e case mea. De fapt, eu vin din Franta, acolo am crescut, da’ am plecat cu mama mea la Egipt, cand eram micut. Mama mea zicea ca mergem se cautam pe tata meu. N-am gasit nimic. Adica, am gasit ceva. Am gasit o fata frumoase – Hana o chema. Cre ca am si iubit la ea. Cre. Aveam 17 ani cand ne-am cunoscut, la 18 am lasat-o bortoasa. Perintii ei m-au fugarit. Fugarit, amenintat, scandal mare. Am zis pa la mama, si am plecat. Me duc se cer o tigare.
Inca un cuplu venise pe marginea drumului. Era ora 9 dimineata si noi, adica eu, barbatul si cuplul, stateam frumos pe marginea lui E54; cu fundul pe bagaje, cu o pancarta pe care era scrisa vreo localitate si cu degetul mare, ba de la mana stanga, ba de la cea dreapta, intins, asteptam sa opreasca vreo masina care sa ne duca inapoi acasa. Veneam de la bunici, de la tara; era pe vremea cand inca nu era autobuz direct, asa ca trebuia sa faci autostopul.
- Intors. Era acelasi barbat, doar ca acum pufaia o tigara. Isi continua povestea:
- Ase. Fugit pe un vapor, pane in Tunis. Frumos pamant. Acolo am stat la un circ, intre oameni de gume, si femei cu barbe, denaia care scuipa foc, multi…multi. Eu am fost imblanzitor de serpi. A! hai sa-ti arat ceva, spuse, si, desi era noiembrie si era destul de frig, isi dadu jacheta si bluza jos. Trunchiul sau era acoperit aproape in totalitate de tatuaje.
- Vezi? Intreba tragand din tigara si aratand spre unul din tatuajele lui. Era un sarpe mare, colorat cu rosu, verde si gri , al carui corp incepea in zona noadei, urca pe spate, se incolacea la gat, apoi cobora pe cealalta parte a spatelui, iar capul sarpelui aparea pe burta lui, in dreptul buricului.
- Mie imi plac serpii, spuse. Uite, vezi asta? Imi arata fruntea, pe care era tatuat un craniu care fuma. Remarcasem tatuajul din prima clipa. Asta e pentru ca numa la tigare imi sta capul. Il am din inchisoare.
- Inchisoare? Intreb eu socata, cu vocea probabil tremuranda si cred ca alba la fata.
- Da, imi raspunse el nonsalant. Am fugit din Tunis pe un vapor, ilegal. S-au prins aia, si in Italia au vrut se ma aresteze, da’ nu m-au prins. Las, m-au prins in Germania, si-am stat 5 ani inchis. Pasarea asta am facut-o cand am iesit.
Era o acvila destul de mare, care isi intindea aripile pe pieptul lui.
- E simbol la libertate. E pe piept. Sufletul meu vrea se zboare. S-a zburat. De la inchisoare am ajuns la un alt circ, in Polonia. Stelutele aste de pe maini de acolo le am. Ludmila mi le-a facut. Ah…Ludmila. 15 ani am stat cu ea. Pana a murit. Eu tot cu serpii, ea cu paianjeni. Apoi am fugit, plecat si asa am ajuns aicea. E frumos…frumos. Da mi-e dor de acase.

ANTONIA STROIE, satira:

Testament


Cand a iesit la pensie, doamna Tolanescu era convinsa ca nu va mai avea mult de trait. Stia ca o sa fie gasita intr-o dimineata racoroasa, poate chiar o dimineata a anului acesta, moarta in pat cu televizorul dat la maxim. Vecinii, incomodati de zgomotul televizorului si de mirosul infernal vor suna la politie, iar apoi politia o va suna pe fiica ei, Cici, care va veni in graba de la coafor sa vada daca mami a ei este in regula.Un doctor infumurat ii va spune ca a murit din cauze naturale si ca nu a suferit prea mult, in fond si la urma urmei, sa mori de sete si de foame pentru ca refuzi sa te ridici din pat, chiar si pentru a-ti satisface nevoile fiziologice, nu este tocmai o moarte dureroasa. Cici va plange isteric timp de 5 minute iar apoi il va suna pe natarau de barbatu-sau, pe Jenel, sa ii comunice vestea. El va parea profund ranit si indurerat de moartea lui “mami a noastra”, dar in gand isi va spune, “Firar-ai drecu de japita, credeam ca nu mai crapi.” Apoi impreuna, ca un cuplu unit ce sunt, o vor anunta pe amanta lui Jenel, si anume pe sora mai mica a lui Cici, pe Mimi, care va fi obligata sa se intoarca in tara si sa abandoneze filmarile la noua ei pelicula “Balcoane si silicoane”, ca sa ajute la pregatirile pentru inmormantare. Probabil ca vor discuta si cu fata lui Cici, Bogdana, o fata, cu nume de baiat, care se tunde cheala la fiecare inceput de an, pentru ca asa fac si prietenii ei. Dupa o inmormantare scurta si plictisitoare, toata familia doamnei Tolanescu va merge la citirea testamentului. Ei, si aici incepea distractia. Se gandea ca daca tot moare, macar sa o faca si cu putin tam-tam.
S-a asezat la biroul ei, a luat stiloul elegant cu penita de aur, si a inceput sa scrie:

“Draga familie,

Momentul mult asteptat a sosit. Momentul in care voi deveniti stapanii averii mele. Credeati ca nu stiu? Ei bine, v-ati inselat. Stiu ca vreti sa va scaldati in bani, si stiu si ca demult visati sa locuiti in casa mea cu 4 etaje, sau daca nu, cel putin in superbul apartament din centrul Bucurestilor. Ei bine, nu vreau sa va dezamagesc, dar apartamentul apartine acum Asociatiei Gradinarilor iar casa va ajunge pe mainile statului ca sa ii fie returnata familiei pe care securistu de barbatu-meu a saracit-o in 80. Dar nu fiti suparati, v-am lasat si voua cate ceva:
Nepoatei mele iubite, Bogdanei, o sa ii las un set de bigudiuri de foarte mare calitate pe care le-am cumparat de la Paris in tineretile mele.
Mimi, tie draga mami, iti ofer hainele monahale pe care mi le-a daruit popa Toma. Fi fericita, acum lumea, nevazandu-ti decolteul, va afla si ce culoare au ochii tai.
Jenele, tie iti fac cadou albumul cu poze al fetelor mele, daca tot le iubesti pe amandoua asa de mult...
Cici, tu meriti tot setul meu de oale de inox, am auzit ca iti place mancarea buna si rafinata, acum ai si oale bune si rafinate ca sa o gatesti.
Restul averii mele va ajunge in posesia unei Asociatii nefolositoare iar toti banii mei vor fi cheltuiti in scopuri deoc caritabile. Va dorec o viata placuta si saraca! Cu drag, a mama, bunica, soacra si nu in ultimul rand problema voastra.”

Apoi a pus capacul la stiloul ei cu penita de aur, de fapt nu al ei ci al asociatie nefolositoare si deloc caritabile, si s-a tolanit in pat. A dat televizorul la maxim si a asteptat...

Şi vor mai veni şi altele, dacă se ţin oamenii de cuvânt...

marți, 3 februarie 2009

Câştigătorii

Am să afişez textele care au câştigat la Concursul "Gheorghe Crăciun".

Premiul "Gheorghe Crăciun", după cum ştiţi, l-a primit DIANA BERCU, pentru următoarele poezii:

Cântec mediocru



Ana a trecut pe lângă mine.
(Strada era plină de maşini)
Ana a trecut pe lângă mine.
Şi m-a luat de gât fără ruşine
Ca să nu mă mai dau la străini.

M-a târât apoi într-un ghetou.
(Peretii galbeni cu scris cenusiu)
M-a târât apoi într-un ghetou.
Şi în ghetou, ca şi pe-un platou
M-a culcat pe ciment, ca-n sicriu.

Şi mi-a zis: Închide ochii bine.
(Somn uşor de-acum, draga mea)
Şi mi-a zis: Închide ochii bine,
Şi a început sa dea în mine
Şi mi-a zis: Acum taci, draga mea.


Mariachi

Mă ia de mână şi ne învârtim
acolo, în mijlocul străzii.
Un taxi se opreşte brusc,
iar şoferul sare din maşină.
Îşi pune ochelarii de soare la ochi.
Scoate o trompetă şi începe să cânte.
Poliţistul care dirija circulaţia începe să râdă.
Cascheta i se transformă într-un sombrero.
Îşi dă jacheta jos si vine lângă noi.

Ne învârtim, ne învârtim, ne învârtim.

O lovitură după ceafă. Stop!
O babă se sprijină de un baston lângă noi,
şi nu pare prea prietenoasă.
Tu şi eu şi poliţistul stăm trişti pe trotuar.


Somn uşor




Pisica îmi scrie temele la chimie
sper sa termine mai repede
la 5 mă întâlnesc cu Vlad la Onix.
e un nesimţit.
mi-a umplut pisica de zgârieturi.
cică de plictiseală
mi-e poftă de nişte pastă de dinţi
din-aia bună
care îi place şi lui Vlad mult
mi-e poftă şi de o supă
cum am mâncat când a murit Vlad
în ianuarie, anul trecut.


Trei într-o maşină

Îl văd.
Se uită în jur, să fie pustiu.
Îi e frică să nu fie prins.
Îşi dă pantalonii jos şi începe să se frece de stâlp.
Din spatele lui se aud râsete.
Un altul se apropie şi-l ciupeşte de fund.
“uite-l frate pe drogat cu prietenul lui!”
Strigă trei dintr-o maşină.
Ei le arunca o privire speriată,
Se iau de mână şi pleacă.
Trec pe lângă mine, pe unul î laud şoptind:
“ scumpule, hai la un pahar de vin”
Déjà începuseră să-mi îngheţe picioarele când ai venit.
Te-am scuzat că ai întârziat şi am mers la tine.
m-am aşezat pe canapea lângă pisica ta.
“adu-mi un ceai” iţi zic.
“ţi-a fost dor de mine?” ma întrebi.
“adu-mi un ceai”.
Pleci capul şi te duci la bucătărie.
Îţi iau scrumiera de pe masa şi o bag în ghiozdan.
Sper să nu observi.


Iar premiul I la secţiunea poezie l-a obţinut SABINA COMŞA, cu:

Ieri, dupã-amiazã

Suntem alienaţi desigur,
Toti alienaţi
Într-un buncãr al alienaţilor
Ce-şi dau viaţa
Pentru impozitele stabilite
De alienaţi mai bogaţi.

De aceea prin acestã alienatã
Poezie vã transmitem:

Dacã apar manifestãri
Neplãcute,adresaţi-vã
Medicului sau farmacistului.

Hob

Ne place a fi tradiţionalişti
din farfurie sã se-nalţe cãtre cer,
de mãmãligã un pisc acoperit
etern de brânzã şi sarmale.
Sufletul meu cu bretele şic
nu e niciodatã mulţumit
de escavatoarele aurii
ce ne îngroapa locul de-întâlnire.
Inutil mi-aduci o floare din ziar.
Cândva, undeva, o la la, o tra la
mã vei ruga sã-ţi fac
şi ţie o poaianã privatã
unde sã faci nudism
De vis!

Ieri

Vecinul meu crede de-o săptămână
că Shakespeare e o marcă ultracunoscută
de ton la conservă.
Vecinul meu vinerea se crede
blondă şi se dă la un bufon
de la parter ca să-i dea pizza moca.
Vecinul meu zice că şcoala
e-un pub, acolo se ţine o piesă unde
ori spectatorii ori nespectatorii
sunt proşti.
Vecinul meu n-are un picior
are o pedală.

Fără baterie

-Azi sunt îndrăgostit!
Ţi-am zis eu,
Mamaie m-auzi?

-Azi sunt îndrăgostit!
Mamaie pot să
Ies la un suc?

-Azi sunt îndrăgostit!
Mamaie vrei să te
Închei la bocanci?

-Azi sunt îndrăgostit!
Mamaie vrei
Găluşti cu prune?

-Azi sunt îndrăgostit!
Mamaie?!
Mamaie?!
Unde eşti?

-Azi sunt îndrăgostit!
Mamaie m-a părăsit.
Şi mi-a lăsat un
Aparat auditiv.

-Azi sunt..,aparatu’
I l-am vândut
Lui Gicu.

dragã

Suntem noi în oraş şi ne luãm totul la preţ redus
sãrbãtorim astfel criza economicã şi reciclarea.
I-am scris lui moş Craciun de criza economicã
sã-şi scoatã renii de la naftalinã
sã-şi liciteze elicopterul
i-am scris cã demult nu mai trãim
ca-n spoturile publicitare
cã trebuie sã le dãm joint-uri
la copii ca sã mai creadã în el.

Eu zic, moşule, sã ne trimiţi costumul
tãu pãgân şi perciunii ãia falşi
sã ne plãtim ratele la frigider.

Suntem noi în oraş
brazii sã-i ţii acolo moşule–n pãdure
anul acesta vom împodobi ficusul
îi vom face globuri şi betealã cu markerul
şi, ca sã fim asortaţi,
am pregãtit un platou, chiar douã,
pline cu poze din cartea de bucate.

Dar, moşule, dacã ţii neapãrat sã vii
fã-ţi o liposucţie ca sã susţii campania pentru
o alimentaţie sãnãtoasã
şi, de ce nu, sã te-nscrii la “Dansez pentru tine”.

ANDREEA PUŞCAŞU a obţinut Premiul III la secţiunea Poezie:

CAMELEONIC

Nu e prima dată când mă blochez în lift cu vreun vecin .
Eu mă uit în sus, el în dreapta. Eu în stânga, el în jos.
-Şi cum mai e la şcoală ?
Preferam să tacă.
Acum e rândul meu să mă uit în jos.
Răspuns bisilabic.
- Perfect. Şi zâmbesc.
E ciudat, mă simt ca un personaj camilpetrescian -
Numai eu ştiu ce gândesc, ce simt.
ce-ascund...
că mint.
Ce-ar fi trebuit să spun?
Romanul meu psihologic conţine personaje la fel de complexe.
Nu mai suntem in “ Cireşarii”,
“Ani de liceu” a apus.
Liceul e o junglă, în care eşti leu sau antilopă.
Azi am decis să fiu cameleon.

ŞASE-ŞASE

Mai ştii când eram mici
şi ne jucam cu zarul de-a iubirea?
Îl ţineam ascuns în mâini,
suflam de două ori pentru noroc,
apoi îl lăsam să se rostogolească .
Dacă pica unu, însemna că nu mă mai iubeşti deloc.
Mai ştii?
Acum douăzeci de ani.
Aceeaşi cameră, alţi noi.
Pe podea, prăfuit şi stingher,
jucăria ne-aştepta palmele ude.
Ţi-am spus să mai încercăm o dată
şi n-ai vrut, suna “aberant”.
Ai aruncat zarul pe geam, apoi te-ai dus.
Te-am auzit trântind portiera maşinii,
apoi am căutat zarul.
Ai minţit.


TIMPUL

Pe pervazul de la geam se sinucide singuratică ploaia…
Tic tac.
Deasupra patului cu cearşafuri mototolite cântă diluat un ceas…
Tic tac.
Te uiţi la mine plictisit, apoi te scurgi spre uşă.Degeaba te mai strig acum...
Mai bine tac. Nimeni nu poate întoarce timpul din drum.


UNDE PLECI ?


Mi-ai zis că putem face orice împreună.
Hai să ne ascundem după curcubeu.
Să ne instalăm hamac pe lună.
Să facem un buchet de stele.
Să ne punem meşe de soare-n păr.

Unde pleci?



ROBERTA GIURGIU a primit Menţiune tot la secţiunea Poezie:
Cold feet
copilului




Ţi-am închis de 20 de minute şi înăuntrul meu tot mai tremură.
(Ţi-am deschis acu’ 10 zile)

Nu aş fi vrut să mă tot trezesc speriată din somn,
Privirea-mi te caută înfrigurată prin întuneric
Sângele vrea să-mi iasă prin fruntea transpirată de sfărmuri.

Durerea, ca un bolovan, degeaba mi-o rostogolesc prin zăpadă.
[ Te-aş fi iubit mai mult decât pe ceilalţi... ]

Îl cunoşti mai bine... roagă-l să-mi răspundă.
Doar atunci îmi va înceta bătălia din gât.

Lumina de avarie


Calc peste florile presate
pe care le-am strâns dintre paginile cărţilor...
Le sfărâm.
Pentru că acum îmi permit să uit
Pentru că ei mă vor despărţi de trecut încă o zi.
Nu am să mor niciodată din cauza degetelor de la picioare!
Vor fi reci şi vinete iar sângele le va abandona rând pe rând
pentru a ieşi la lumină printre crăpături
Dar primăvara iarba
va creşte din nou să-mi gâdile tălpile.

Am să-i zâmbesc în continuare,
aşa, pentru orice eventualitate.

inel


îţi plăcea cum se reflecta în el lumina,
când te convingeam să mai schimbăm
fumul din cafenele
pe frigul parcurilor.
atunci îţi legai eşarfa mai strâns,
mă orbeai cu lumina ta fluorescentă
de panou de amanet
şi mă îmbătai cu alcoolul din parfum
aşa cum a făcut şi el cu tine.

am rămas o dâră de jeg verzui
ce-ţi sufoca degetul
fără să observe că pe el
carnea a început să crească la loc
şi tremură nerăbdătoare
la gândul unui nou ştreang
(mai lung)

Subţire

Ascult şi-acum 3 buburuze care şoptesc pe biroul meu
Şi mă gândesc că mi-am dat voie de prea multe ori
Să ajung 2.


Iar ANTONIA STROIE a câştigat premiul III la secţiunea eseu:

LITERATURIZAREA VIEŢII



Motto: “Cartea este cea mai bună provizie pentru călătoria omenească” (Montaigne)



Nu ştiu să trăiesc într-o lume reală. Niciodată nu am ştiut. Refuz să fiu zilnic aceeaşi elevă, cu acelaşi orar, respectând aceleaşi reguli. Vreau să fiu în fiecare zi altcineva. Astăzi vreau să încânt publicul pentru prima dată cu vocea mea plină de dramatism la cabaretul „La Gerny’s” de pe „Champs-Élysées” ca Edith Piaf, mâine vreau sa fiu poeta Lou Andreas-Salome şi să fascinez filozofIi ai secolului al XIX-lea cu frumuseţea mea, iar, dacă se poate, săptămâna viitoare să fiu pe platourile de filmare la „All about Eve” împreună cu Bette Davis. Am încercat sa lupt împotriva gravitaţiei, împotriva corpului meu care mereu se încăpăţâna să-şi lipească picioarele de pamânt, încercând să mă înalţ, să evadez într-o altă lume, voiam să-mi eliberez spiritul asemenea lui Darell Standing, în „Rătăcitor printre stele”, printr-o extraordinară concentrare, dar, degeaba, trupul meu refuza să fie “primul discipol al sufletului”. Am înţeles mai târziu că nu puteam scăpa din această lume. Apoi am înţeles că fiinţa mea nu este formată numai din trup, ci şi din suflet. Trupul meu poate fi captiv într-o lume haină, monotonă, în schimb, sufletul meu este liber să zboare spre cerul orcărei lumi vreau eu.
Dacă ne uităm în Dicţionarul explicativ, în dreptul cuvântului literatură apare: “Formă de creaţie artistică în care se redau idei, sentimente, imagini, fapte din realitate cu ajutorul limbii; artă a cuvântului” , în schimb Ionel Teodoreanu spunea ca literatura este un “mod de a trăi”. Aceste două definiţii (diferite, dar nu antiteice) m-au determinat să deschid prima carte. Îmi doream să cunosc ideile altora, să mă regăsesc în sentimentele personajelor, dar mai ales să reuşesc să descopăr prin “imagini, fapte” un nou “mod de a trăi”.
Am avut atunci norocul să descopăr lumea minunată a lui Antoine de-Saint Exupery. “Micul Prinţ”, dornic ca şi mine, de altfel, să cunoască o lume nouă, reuşeşte, spre deosebire de mine să fugă de pe planeta sa. M-am regăsit în acest personaj caraghios, şi am călătorit în jurul lumii alături de el. A fost nemaipomenit să descopăr că visul meu, de a evada din lumea reală, nu era o utopie. Reuşisem să învaţ de la un copil, mai multe decât învăţasem de la “un om mare”. Am urmat împreună acest drum al cunoaşterii, de la el am învăţat că “Limpede nu vezi decât cu inima”. Ce greu a fost să revin la realitate, atunci când micul prinţ s-a întors pe planeta lui.
Nu am rezistat mult “cu picioarele pe pământ” şi am evadat din nou. Îmi amintesc că eram în biblioteca bunicului, o bibliotecă imensă. Eram prea mică de înălţime ca să citesc titlurile cărţilor de pe ultimul raft, de aceea nu reuşeam să văd decât cărţile ale căror autori au numele de familie dupa litera O. Nu ştiu cum am pus mâna pe un volum de Nichita Stănescu. Am renunţat la poveşti, urma să cunosc lumea poeziei. “O viziune a sentimentelor”. Eram fascinată de titlu. Am citit prima dată “Ce bine că eşti”. Aveam vreo 13-14 ani pe-atunci. Aveam penru prima dată o “cea mai bună prietenă”. M-am grabit să cred că vorbeste despre prietenie, şi am crezut că se referă la mine şi la ea. Stăteam de vorbă, şi vorbeam, spunând “cuvinte lungi, sticloase, ca nişte dălţi ce despart fluviul rece în delta fierbinte, ziua de noapte, bazaltul de bazalt.” Apoi m-am îndrăgostit. Iubeam aşa cum iubesc florile apa şi plângeam ca Psyche după Cupidon dacă nu-mi vedeam iubitul o zi. Eram la “Vârsta de aur a dragostei”. Am continuat citind povesti de dragoste, toate în concordanţă cu sentimentele mele de atunci până în prezent. Am citit clasica poveste de dragoste a lui Shakespeare “Romeo si Julieta”. Atunci am descoperit că există şi finaluri nefericite. Apoi am suferit tânjind după absolut cu eroii lui Camil Petrescu, (tânjid în zadar desigur), şi m-am regăsit în personajul principal din “Scris pe trup” de Janette Winterson. (Aceasta a devenit între timp cartea mea preferată). O poveste de dragoste, o poveste simplă. “Dragoste găsită – dragoste pierdută – dragoste regăsită-poate” cum spunea chiar autoarea. O poveste dulce-acrisoară, o lume în care încă mă aflu.
Intotdeauna am fost o visătoare, însă literatura m-a transformat într-o romantică incurabilă. Cred că nu îmi lipseşte curiozitatea micului prinţ şi nici melancolia sau disperarea personajelor camilpetresciene. Enumerând cărţile pe care le-am citit până acum, enumăr, de fapt titlurile capitolelor jurnalului meu. Asemenea lui Jorge Luis Borges “mi-am imaginat întotdeauna Paradisul sub forma unei biblioteci, alte persoane consideră ca ar fi o grădină, alţii şi-l pot închipui ca un palat, eu l-am imaginat întotdeauna ca o bibliotecă şi aici mă aflam eu...”


Cam atât pentru astăzi, spor la citit şi vă aşteptăm cu păreri!