duminică, 18 ianuarie 2009

Şi acum, Andrei

11.01.2008

Jurnalule, puiule, îmi pare rău, dar pentru început o să-mi închipui că tu eşti de fapt o fată frumoasă pe pielea căreia scriu toate lucrurile care mi se întâmplă. Asta pentru că ideea de jurnal nu mi se pare foarte atrăgătoare, dar aşa mai merge.
M-am trezit cu o propoziţie în minte: Moartea te face mai bun. Normal. Nu te mai mişti, nu mai faci probleme nimănui, nu mai poţi să comentezi la nimeni. Te bagă în pământ şi gata. Eşti cel mai bun om. La timpul trecut.
După jumătate de oră de lenevit în pat am decis să mă îmbrac. Dar fără să mă ridic în picioare. Aşa, şezând pe marginea patului. Dacă te îmbraci aşa e inevitabil să nu îţi vezi scula. Pielea scrotului seamănă cu pielea de elefant. Adică scula are memorie? Asta e o idee la care o să mă mai întorc. Poate merită dezvoltată.
Am ieşit pe furiş în bucătărie şi mi-am pregătit micul dejun pe o farfurie plată şi m-am întors cu el în cameră. Maică-mea îmi face întotdeauna crize dacă mănânc în cameră în faţa calcului. Cică nu e sănătos şi nu ştii ce mănânci. Aha.
Mai târziu m-am pus să citesc pizdeţul lui Vakulovski. Cam dezlânat romanul ăsta. Ornat cu mult căcat. Tipul e genial pe alocuri. “Viaţa asta îmi aminteşte de o barcă în care câţiva indivizi stau leşinaţi. Aceşti indivizi suntem noi. Cu toţii. Iar deasupra râului, deasupra câmpiilor şi pădurilor cu iarbă ce veghează acest râu, soarele şi luna ca o combinaţie perfectă de tablete.” Încheiat citatul.
Am lucrat un pic şi la licenţă, asta pentru că pe mess nu aveam cu cine să vorbesc. Toţi oamenii care mă interesează în momentul de faţă erau off pentru mine. Ştiu că erau pe invizibil pentru că am eu un progrămel care îi detectează. Dar mai bine nu-l mai folosesc. Îmi fac nervi degeaba. Abia aştept să se termine tot rahatul ăsta de licenţă.
Pe tata iară nu l-am văzut toată ziua. Ştii că ai un tată pentru că dacă laşi mai mult de o oră două o farfurie cu prăjituri pe masa din bucătărie jumătate din conţinutul acesteia dispare. Şi nu putea să fie decât el făptaşul. Mama nu e acasă la ora asta.
No bine puiule, cam atât pentru azi, acum mă duc la o ţigară. Poate mă bag şi la a doua parte a filmului Dead Man Walking dacă mai am timp. E 22.53. Pa!


12.01.2008

Hello, jurnalule! Am avut o zi grea. Dar înainte de a-ţi povesti vreau să scriu un citat din Vakulovki: „Suntem fascinaţi de prietenie, de dragoste, fiindcă nu înţelegem cum altcineva ne poate simţi, se poate bucura de noi, când noi nu facem acelaşi lucru cu noi înşine niciodată.”
În drum spre Zărneşti am auzit la radio că s-a iniţiat o campanie de colectare a uleiului menajer şi că este dus în Ungaria şi în Bulgaria unde se reciclează şi devine asfalt sau combustibil bio. Până şi uleiul ni-l reciclează alţii. Cu undelemn obosit de la bunica ungurii construiesc viitorul. Da pe noi cine ne reciclează să nu mai fim aşa obosiţi şi sictiriţi de toate? Scuze jurnalule, am cam dat-o în socio-politic.
La muncă cred că aş adormi dacă nu ar apărea din când în când nebunul de Sandu şi Vasi. Azi a venit în birou şi ne-a povestit că el visează groaznic când e lună plină. La care Vasi a zis că e vârcolac. Da, mă transform, a fost replica lui Sandu. Un pic mai târziu Vasi a zis că el nu visează urât când e lună plină. I-a ridicat mingea la fileu lui Sandu. Tu eşti gata transformat, a replicat acesta.
Acuma la noi în firmă e nebunie cu obţinerea certificatului ISO9001. Mâine cică merge şefu în Bucureşti la institutul ăsta cu toate formulare completate. Da de unde, că nici jumătate nu erau completate. Băieţii din birou se chinuiau să îşi facă singuri fişele postului. Au avut probleme mari mai ales la abilităţi. David l-a întrebat şi pe Sandu, care întâmplător era în acel moment tot în birou. Sandu a zis să scrie deprins cu folosirea tastelor, pianist sau orgă gradul cinci la abilităţi.
Eu sunt ăla din firmă a cărui meserie este să mintă tot timpul. Trebuie să mint beneficiarii că fierul pe care îl livrăm lor este în regulă. De fapt nu mint, pasez minciuna mai departe. Combinatele siderurgice mint pentru că supun unor teste fierul în laboratorii proprii, şi îţi dai seama că scriu ce vor ei la rezultate, apoi noi trimitem mostre în laboratoarele renumite ale ţării, care ne trimit întotdeuna rezultate pozitive, apoi eu iau toate hârtiile astea pline de date false şi le trimit clienţilor. Iar ei sunt foarte mulţumiţi. Doar odată s-a întâmplat ca o firmă să trimită mostre din fierul nostru în Japonia. Iar Japonia nu se joacă la capitolul siguranţa clădirilor. Ei bine, ghici ce a ieşit. Valorile încercărilor erau chiar la limită. Aproape că nu se încadrau în valorile minime prescrise de standard. Şi acelaşi fier testat în România arăta că fierul este mult peste valorile minime. Azi am fabricat minciuni timp de 11 ore, după care am mers acasă. Şi nici măcar nu mă simt scârbit, aş mai fi fost în stare să fabric în continuare. Chiar 16 ore pe zi, dacă este nevoie. De ce nu, atâta timp cât sunt plătit pentru minciunile astea.
Când am ajuns acasă am sunat-o pe profa cu care făcusem meditaţii la economie politică pentru admiterea la facultate ca să îi propun să îmi facă ea o parte a lucrării de licenţă în locul meu. Nu a vrut. Cică are multă treabă. Apoi am intrat pe mess şi am vorbit cu o fostă colegă de facultate care mă ajutase cu prima mea lucrare de licenţă, aia din vară. Atunci picasem şi i-am zis ceva de genu că e şi vina ei că am picat. M-a întrebat ce fac. Îi zic bine, uite mă chinui cu licenţa. Pauză luuungă. După care îmi zice că după ce am învinuit-o în vară că am picat din cauza ei la licenţă ea nu mai e dispusă să mă ajute. M-ar fi ajutat dacă nu îi ziceam aşa ceva. Ne-am certat un pic după care ea a ieşit. Îi rănisem din nou orgoliul. A zis să nu mai vorbesc cu ea. Eu mi-am cerut scuze, bla-bla, la care ea a ieşit. Puii mei.
Ştiu jurnalule că tu eşti ca pielea unei femei frumoase pe care scriu, dar acum cred că o să te abandonez până mâine în sertar pentru că mai vreau să vorbesc cu Diana, care are o piele mai faină decât a ta. Nu, nu i-am atins niciodată pielea, dar îmi închipui că e mai faină. Noapte bună puiule, şi nu mai fi gelos că te îngălbeneşti înainte de vreme.


13.11.2009
Salud, jurnalule. J se citeşte H. Hurnal. Don Hurnalito. Azi dimineaţă în maşină iar am auzit la radio un lucru demn de consemnat. Noua definiţie a obsesiei: obsesia este un fel de hobby. Înseamnă că Hitler avea multe hobby-uri. Printre care şi exterminarea evreilor. Deoarece obsesiile sunt un fel de hobby-uri, ele pot fi considerate inofensive. Nu?
La muncă Sandu ne-a povestit cum a sărit el de pe epava din Costineşti şi cum era să-şi facă papară din coiţe, pentru că nu avea picioarele lipite când a căzut în apă. A doua oară a sărit cap. Şi toţi din birou l-au crezut. Au urmat poveşti despre cât de bine o duceau unii prin anii nouăzeci. După ce le reuşea o afacere, partenerii se aşezau la o masă şi se îmbătau atât de tare încât nu mai ştiau unde au pus banii şi se ajungea la ceartă. Într-o bună zi unul dintre tipi descoperă sub pat o pungă plină cu bani. Erau banii cu pricina. La ce nivel se făceau afacerile pe atunci dacă nu îşi făceau probleme prea mari din cauza dispariţiei unei pungi de bani? Termeni şi expresii noi învăţate astăzi de la Sandu bácsi: nu te duce asterixul, nu ai ghilimele în creier. Mai târziu ne-a adus un dvd cu revelionul la care a cântat el. Nu i-am recunoscut vocea din prima. Are o voce de zici că e Aurel Tămaş.
Seara ne-am dus în Jamaica. În Jamaica este un poster cu o fată creolă, într-un fel de costum de baie tricotat. Carribean Beauty Liana. Băieţii au dat frâu liber fanteziilor erotice. E Liana. Eliana Mall. Da, o are cât un mall. Are şi parcare subterană? Da, dar e cam neaerisită. Are şi parc de distracţii. Sânii ei sunt terenul ideal pentru construirea unui montagne russe. Şi tot aşa. Exa avea o problemă cu scaunul. A căzut de două ori de pe el. Mai târziu, cum stătea ea aşa cuminte, s-a rupt scaunul sub ea. Toate îmbinările varză. A venit un tip, proprietarul barului, cred, şi a zis că sigur s-a legănat pe scaun. Ea a zis că nu. Tipul a adus un alt scaun, i-a mai aruncat o privire urâtă şi apoi s-a apucat să joace Solitaire. Tipul stătea acolo lângă noi, probabil ca să vadă ce face exa. Exa mea e periculoasă. Rupe tot. O fi ea firavă, dar aparenţele înşeală. Mai târziu exa a zis că are nevoie de o îmbrăţişare. I-am zis că nu simt nevoia. A zis să nu o îmbrăţişez dacă nu simt nevoia. Până la urmă am îmbrăţişat-o.
Trăiri interioare nexam azi. Mi-a venit în cap doar următoarea imagine: la noapte Miss World o s-o ia în gură, animalele vor visa în locul nostru. Înainte de a merge în oraş, am citit 40 de pagini din Ferdydurke de Gombrowitz.


14.01.09

Ce mai faci? Tu ce ai visat azi noapte? Un jurnal poate să viseze? Că o celebritate îţi umplea paginile cu întâmplările sale cele mai intime? Am înţeles, am înţeles. Eu am avut un vis. Erotic. Al nu ştiu câtelea vis din seria Imy. Cred că este personajul feminin care apare cel mai des în visele mele. Se făcea că facem revu împreună. Şi totul era atât de luminos de parcă tot acoperişul ar fi fost din sticlă. Şi stăteam tolăniţi amândoi în aceeaşi canapea. Vorbeam cu ea. Nici nu mi-am dat seama când a început să mă sărute. Şi săruta atât de bine, încât am avut senzaţia că mă aflu în pântecul ei. Limba ei mă hrănea şi mă spăla, atingerea era ca un cordon ombilical reînnodat. Şi din când în cînd ni se servea îngheţată. Ea părea să posede un al şaselea simţ, cel cu care controla plăcerea. Ni se aduceau cupe de îngheţată de toate culorile. Ea îmi dădea îngheţată cu linguriţa. Apoi m-am trezit că sunt în ea. Nu ştiu de cât timp făceam dragoste, când m-am uitat afară pe un geam. Ningea. Uite, ninge! am strigat eu. Ninge. Amândoi am început să râdem ca doi copii. Eram fericiţi. Apoi visul devine cam neclar. Eu eram în pasajul de la gară şi îmi aminteam că i-am zis că trebuie să ajung la ea pe lumină, pentru că noaptea nu recunosc cartierul ei. Şi senzaţia că mă aflu în pântecul ei, persista. Îţi dai seama că îmi pare rău că trebuia să mă trezesc.
Ce mod absurd de a prelungi plăcerea. Cu ajutorul îngheţatei. Să alternezi fierbinţeala trupului cu o pauză de mâncat îngheţată. În drum spre muncă nu am auzit nimic interesant la radio, aşa că m-am concentrat asupra peisajului. Munţii se schimbă de la oră la oră. Niciodată nu vezi acelaşi peisaj de două ori. Bucegii arătau azi dimineaţă ca un burete imens îmbibat cu o cerneală de un albastru incert. Din cauza norilor.
Toată ziua am simţit nevoia să ating o femeie. Să o iau în braţe. Simţeam că turbez dacă nu o fac. Ce îmi face Imy asta, la naiba!? Şi au trecut totuşi ani buni de când nu mai sunt îndrăgostit de ea. Sunt îndrăgostit în schimb de Imy cea din vise, care este o combinaţie între Imy cea reală, lucrurile pe care le-am făcut împreună, şi Imy din subconştientul meu. Visele cu ea sunt ca un CD pe care îl mixează la nesfârşit un DJ anonim.
Apoi mi-am mai revenit. Munca m-a salvat. Munca, ca o groapă în care cazi la şapte jumate dimineaţă şi din care ieşi pe la 4 în cel mai bun caz şi nu îţi mai aminteşti nimic. Mai vezi câte o scânteie, apoi iarăşi întuneric. Scânteile zilei: 1. ce ar fi să mănânc cornurile alea cu susan ale tipului care a venit din Ungaria să ne ajute la sudură. 2. Ce bine arată azi contabila, e prima oară când o văd machiată. Dar am uitat să îi zic ce bine arată. 3. „Nu îmi bat capul că fac cucuie” – Vasi.
Cam atât pe azi jurnalule. Şi să nu mai visezi staruri la noapte. Starurile nici nu ştiu să scrie. Mulţumeşte-te cu mine. Ciao!

15.01.2009

Hârtia folosită pentru jurnal ar trebui să fie sugativa. O hârtie specială care absoarbe toate şoaptele. Fosta a venit astăzi la mine. Şi mi-a povestit cum a evoluat relaţia ei cu Marius. Marius o place foarte mult pe fosta. Fosta simte nevoia să fie apreciată, simte că trebuie să existe cineva pe lumea asta care să îi spună că ea e o fiinţă deosebită. Şi fosta ajunge să se culce cu Marius. Dar la sfârşit fosta izbucneşte în plâns. Şi îi spune lui Marius că încă mă iubeşte pe mine. Marius se simte groaznic şi spune că s-a simţit ca un violator. Aici am râs. Fosta povesteşte mai multe despre mine. După două zile fosta se duce la Marius şi îi spune că între ei totul s-a terminat. Marius plânge. Fosta plânge. Marius o aduce pe fosta până aproape de casa mea, pentru că fosta simte nevoia să vorbească cu mine. Pentru că eu sunt tipul de care ea se simte cea mai apropiată. Săraca fostă. Săracul ex, pe numele său Marius. A.k.a. DJ Marius.
La început nu am luat-o prea în serios pe fosta. Mă duceam să schimb muzica. Izbucneam des în râs. Apoi am simţit ceva. Am simţit că e groaznic ce s-a întâmplat. Că fosta mea prietenă face aceeaşi greşeală pe care a mai făcut-o, doar că de data asta e mai grav. De data asta răneşte pe cineva. Şi e bine că mi-a povestit, pentru că m-am luminat aşa dintr-o dată şi am recunoscut că sunt în aceeaşi situaţie ca şi ea. Eu alerg după trei, patru fete deodată pentru că vreau să îmi demonstrez că sunt în stare să iubesc din nou. Cu toţii facem greşeli. Şi ştim că greşim. Şi totuşi continuăm să greşim. Să nu mai greşeşti niciodată, Ana, îi zic. Şi eram atât de detaşat şi simţeam că o iubesc ca pe un prieten şi simţeam că vreau să o ajut. Mă simţeam bine. Simţeam că relaţia noastră e din nou vie. O relaţie vie de prietenie. Ştii, jurnalule, sugativă mică ce eşti ce cred eu că este soarta? Este un disc de vinil care se poticneşte întotdeauna la aceeaşi melodie. În acelaşi loc, la acelaşi vers, în momentul în care cântăreţul trage aer în piept şi vrea să continue, vrea să spună mai mult şi nu poate. Pentru că discul e blocat acolo. Acolo unde el îşi ia avânt. Apoi acul sare şi alunecă pe marginea discului. Se aude hârşâitul ăla. Viaţa nu trebuie să fie aşa. Tu poţi să întorci discul. Dumnezeu te va ajuta. Sunt sigur. Ar fi fain dacă ai putea citi rândurile astea, Ana. Sigur ţi-ar plăcea. Acum am devenit peste măsură de sentimental. Sar peste episod. Voi reveni cu alte detalii.
Dimneaţa în drum spre muncă mă întîlnesc cu doi câini fără ocupaţie. Always. Azi i-am zis câinelui care mă latră primul: „tu chiar trebuie să faci chestia asta în fiecare dimineaţă? Îţi face o plăcere deosebită? Get a job, man!” Când a apărut cel de al doilea câine care mă latră şi care vrea neapărat să mă muşte, am început să fâşâi punga cu fursecuri din care îmi luam micul dejun. Era evident că acest cuţu rău are o dilemă. Nu ştia dacă să mai latre, să tacă sau ce să facă. A început să mârâie demi-dulce. L-am lăsat acolo cu mârâitul lui cu tot. Nu i-am dat nici un fursec. Mă grăbeam.
Sandu Şeherazandu ne-a întreţinut din nou cu poveştile lui. A povestit despre un taur pe care îl durea în cur de toreador. Taurul a sărit peste gard. A ajuns în tribune. Şi să vezi cum zbura animalu. Sandu a zis că sigur era un taur deghizat. O panteră deghizată în taur. Alte subiecte dezbătute: omul e mai greu când e mort decât atunci când e viu. Când e mort se lasă complet. E ca o piftie.
E fain să stai la bârfe cu tine jurnalule, ai fi o ţaţă nemaipomenită, dar acum trebuie să te părăsesc pentru a-mi lua porţia de somn.


16.01.2009

Cât din ceea ce trăieşti este scris în jurnal? Hai să vedem. Calculează şi tu, jurnalule. 2-3 ore. Aşa ziceam şi eu. Ce se întâmplă cu restul? Unde suntem noi atunci când se întâmplă restul? Cine le trăieşte în locul nostru? Ce fiinţă? Ce demon? Hai SF! Mai bine să înceapă ziua, nu?
Priveam pe geam peisajul. A mai apărut o hală nouă pe câmp. Împachetată frumos în folie de plastic. Din aia cu băşici. Cel puţin mie aşa mi se părea. Ascult Dire Strait pe mp3 player. „Everybody got a knife it can be just what they want it to be
A needle a wife or something that you just can’t see”. Azi nu am chef de radio.
Azi m-am întrebat din nou, în timp ce tăiam mostre în hală de ce m-au poreclit oamenii picior de căprioară, ureche de lup şi ştruţ. Aproape de fiecare dată când intru în hală mă întreb chestia asta şi încerc să mă mişc şi să mă comport în aşa fel încât să nu semăn cu toate aceste animale şi membre de animale.
Ca de obicei, nu lipsesc poveştile din biroul nostru. Şeful ne-a întrebat dacă am văzut la televizor pe nebunii ăia care mergeau cu 120 la oră cu maşina în oraş şi s-au răsturnat. Cică băieţii nu aveau nici măcar o zgârietură şi când reporterul i-a întrebat de ce mergeau cu 120 la oră în oraş, tipul a întrebat: „Eram în oraş?” Sandu ne-a povestit despre un copil care şi pus o ventuză pe ochi. S-a chinuit foarte mult să şi-o dea jos. Când a reuşit i se vedeau toate vasele de sânge din ochi. Asta a fost o poveste dureroasă. Felul în care oamenii povestesc astăzi este mai mult decât interesant. Nimeni nu îşi povesteşte propriile trăiri şi experienţe. Ci lucruri auzite la radio, văzute la televizor. Povestim virtualul.
L-am rugat pe Sandu să îmi facă şi mie un CD cu muzică. M-a întrebat de care. I-am zis de care. Dar muzică de sex nu vrei?, m-a întrebat. Am şi muzică de labă, dar aia e un pic mai dură. Mă cheamă Săndel, sunt nebun şi am capu chel, mi-am zis eu în sinea mea.
La un moment dat vorbeam ceva cu David, stăteam în picioare lângă biroul lui, când a intrat Eni. S-a oprit lângă mine şi îi comunica ceva lui Manu sau lui Tamás, nu ştiu. Şi deodată a zis oare cum ar fi dacă aş fi cu 5 centimetri mai scund. Şi a făcut de mai multe ori cu latul palmei măsurători. Şi a ieşit din birou ca o vijelie. Am făcut mişto de cei 5 centimetri ai mei cu băieţii. Acum voi trebui să mă resemnez cu cei 5 centimetri ai mei în plus. Viaţa mea s-ar fi schimbat dacă nu aveam aceşti 5 centimetri. Este insuportabil!
După masă a început să ningă. Căţeii s-au trezit, şi-au scuturat capul de rumeguşul care s-a lipit de blană. Ochii lor lucesc ca răşina proaspătă. S-au ţinut după mine peste tot. S-au urcat pe gheata mea. Unul s-a apucat să molfăie limba, care era ieşită puţin în afară.
Hei, jurnalule, acum urmează partea cea mai interesantă. Ţi-am spus ieri că revin cu detalii în legătură cu discuţia avută cu exa. Am condus-o acasă. M-a întrebat dacă vreau să aflu şi partea amuzantă a lucrurilor. Of course. Am întrebat-o cum a fost. Mi-a povestit ce versat e tipul în ceea ce priveşte deschisul sutienelor. Cică are vreo opt femei la activ. Şi-a început viaţa sexuală la 17 ani. Şi că are un stil diferit de al meu. Adică la mine ştia cam cum se va întâmpla. Erau nişte etape, paşi pe care îi urmam. Deci sunt un tip previzibil în pat. Nice. Îmi tot venea să o întreb dacă o are mai mare ca mine. Dar până la urmă nu am întrebat-o. Numele meu fie de acum Kopkil! Sunt Kopkil pe lângă doxă ăsta.
Diana. Diana nu prea reacţionează la întrebările pe care i le pun. Diana nu prea dă feed-back. Diana mă bagă în ceaţă. Diana nu mi se adresează niciodată prima pe mess. Eu sunt mereu cel care deschide discuţia. Concluzia? Ceva trebuie să fie în neregulă cu mine. Eu sunt ca o supradoză de diazepam pentru DyDy. Love is a dog from hell.
Mama mi-a zis că vrea să vorbească cu mine. Mi-a spus că simte că se întâmplă ceva nu tocmai plăcut cu mine. De parcă inima mea ar fi devenit de piatră. Nu mai zâmbesc de loc. Abia mai vorbesc. Mamele astea! I-am zis că nu am nimic. Că e probabil din cauza oboselii. Normal că nu m-a crezut. Mai târziu m-am dus la baie şi m-am privit în oglindă. Zâmbeşte când vine mama acasă. Zâmbeşte! Zâmbeşte, nenorocitule!

8 comentarii:

Anonim spunea...

ce face diana din "noi". ntz ntz ntz. urat. nu poti sa-i dictezi inimii, nici ea nu poate :P

Lumina De Avarie spunea...

Doar asa se vede ca suntem ca o familie... :P

Anonim spunea...

Zise Mama Daniela

Ardei Andrei

dfd spunea...

of la naiba bah andrei...trebuia sa socializam mai mult:P

Anonim spunea...

diana are prieten. :D

Anonim spunea...

partea care nu m-a distrat a fost ce cu fieru,mai declar ca sandu seherezandu,faza cu hurnalule si alte chestii au fost sublime,chestii la care tre sa refelcteze cititorul (citate)n-am ninik impotriva lor (mama ce feed back lung!)in calitate de cititor de jurnale m-a satisfacut si ca ingurgitator de introspectie
sabina fara r

Anonim spunea...

Tehetseges, cred ca ai avea destula imaginatie cat sa'ti scrii viata inainte ca ea sa se intample si tot sa nu te plictisesti niciodata.

Anonim spunea...

Interesant feeling să fii personaj în jurnalul unui autor atât de scrântit :D
Ana