Şi altă surpriză...

Pentru că domnul Muşina spunea că este de mare folos să traducem şi să citim poeţi străini contemporani, încep un capitol nou pe acest blog, postând câteva poeme traduse din opera unor poeţi irlandezi.

Încep azi cu

Leanne O’Sullivan


Aşteptându-mi hainele
Bloodaxe, 2004

O primă poetă irlandeză, născută în Cork, în 1983 (şi frumoasă pe deasupra), a debutat în volum în 2004, sub un titlu sugestiv, Aşteptându-mi hainele. Că îşi aşteaptă hainele de poet sau cele de geniu, trebuie să vedem, oricum, să te publice Bloodaxe nu e puţin lucru.


PE LA MIEZUL NOPŢII


Printre aceste coji ude, de pepene
stau cu spatele la bar,

picior peste picior, rânjind cu gura-mi roşie.
M-am vopsit în negru şi piele.

Ochii mi se mişcă rapid, scrutând
membrele înalte, zgomotoase ale nopţii.

În mijlocul ringului de dans
o leoaică se tânguie în propria-i baie.

Aidoma perlelor roşii, buzele uscate se încreţesc
pe paharul dornic. Beau şi mă aprind.

Un animal înnebunit după ghirlanda
unei femei se rostogoleşte până la capătul

barului asemeni limbii unui diavol, roşie
şi unsuroasă, împietrit de propria otravă

lingându-şi buzele. Un bărbat îndrăgostit
împrăştie o turmă de degete pe coapsa mea.

Eu le dau la o parte până când mă urăşte
şi ridic un deget pe la spatele lui.

Camera se inundă, oamenii plutesc
ca şi pe apă şi muzică. Mă împiedic

pe călcâie şi mă scald cu băiatul nepotrivit
în timp ce luna se întoarce pe burta-i albă

şi este hrănită cu secrete de guri şchioape;
prietenul cuiva a leşinat, un pahar s-a sfărâmat,

o femeie a gustat, un copil însămânţându-se
între picioarele ei înfăşurate în jurul unui bărbat,

din noaptea umezind întunericul
cu nenumăratele-i răsuflări.

POEZIE


Niciodată nu pot găsi un stilou atunci când vii,
când mă salţi pe limba ta de şopârlă
şi te înfăşori în jurul meu ca şi cum aş fi o bobină.
Vag precum metaforele tachinezi, pescuindu-ţi umbrele
cu năvodul aşa cum o fac norii de pene,
varsând vocale-copii în imaginea-ţi vaporoasă.
Nu vei fi niciodată terminat şi, atâta timp cât
vei fi pe jumătate născut, nu voi dormi deloc.

În cerneală de murat îţi păstrez toate fructele;
Poate eşti o profeţie,
o îngăimare a nelimitatului, sau vreun
zeu ori altă Minerva inflamându-se
precum secretele în rânduri goale.
Anii au trecut acum, spetindu-mă pentru a seca
cel mai roşu sânge din beregata-ţi,
şi nu sunt cu nimic mai înţeleaptă.

AUTOPORTRET



Această foaie goală este singurul lucru bun.
Vreau să o umplu cu culoare, lipsită de sunet
precum o inimă ce se închide cu murmur uşor.
Simt cum alunec în marea de alb.
Picioarele-mi nătânge, părul roşcat pălind sub lumina lunii
în timp ce dormitez într-un cocon de laudanum,
fericită în secret, strălucind în noapte,
deşi frigul îmi înconjoară patul.

Aceasta este femeia aşa cum a creat-o Dumnezeu,
aceasta este femeia pe care o des-fac.
E din ce în ce mai mult o fantomă.
Ochii-i seacă în contact cu răsuflarea mea. Se mişcă
dinspre mine înspre această adevărată aureolă,
iar eu privesc în gol. Nu mă mişc, inima-şi opreşte potopul
de rugină, iar oglinda se transformă, trosnind, în nisip.
Iubita mea, peria-mi alunecă din mână.

PODUL


Vreau să stau cu tine la noapte, în timp ce lumina iese din găoace
şi se revarsă încet din jumătatea de lună,
acolo unde mă întind, luând forma trupului tău în întuneric.

Te cunosc după atingere, trupurile noastre găsindu-l pe celălalt,
sărut după sărut, precum păsările zburând în tipar, o minusculă formă de dumnezeire –
piept lângă piept şi cu picioarele încolăcite.

Trupu-ţi străluceşte, fără de umbră, stropi rotunzi
înrourându-l. Nu pot fi îndeajuns de aproape.
Îmi amintesc prima noapte, pieile noastre mai că se atingeau,

după o zi de ploaie, un pod strălucind în spatele tău
în sălbăticia oarbă. Am auzit scârţâitul frunzelor
sub bocanci, durerea depărtată

a scâncetului unei păsări, cum mă apropiam de tine,
o jumate de creatură moşită din întuneric,
urme de acnee pe pielea mea.

După câteva luni mă gândesc la ea, rezemată de tine,
ca pe muchia unei bărci, iar norii
îşi deşertă năvoadele până când ploaia începe din nou,

mişcând totul într-o singură direcţie, înspăimântător, asemeni unei celule,
îndreptându-le împotriva întregii energii a corpului meu,
în orele cu rouă, buzele tale pe fruntea-mi.

ATINGEREA LUI


În zori, stau întinsă pe partea mea, lângă el,
îi simt degetele mişcându-se ca o binecuvântare,
apoi se ridică, sprijinindu-se în cot,
cu gura atât de aproape, deasupra alei mele.
Picioarele mi se întind către capătul
patului, la fel ca prima linie curbă
a luminii zilei, desfăcându-se din miezu-i în aer.

Am uitat ultima dată, atât de aproape,
aşezată sub pielea unui străin, simţindu-i căldura
prin mine. Apoi ochii închişi.
Am plâns prin strălucirea orbitoare a pleoapei pecetluite.
Îmi văd trupul îngheţat pe solul acela,
sufletul gol în gura sa,
ca şi cum ar fi fost absorbit, pe jumătate mort.

Acum, dimineţile se deschid cu vocea lui.
Iubirea mea îşi întinde picioarele şi se întoarce
de pe partea lui cu faţa la mine. Văd bunătatea
mâinilor sale când îşi mişcă palma
din nou şi din nou şi peste corpul meu,
ca şi cum l-ar curăţa, desfăcându-l,
refăcându-l, însămânţând rana cu liniştea sa.

În curând, vor sosi păsările şi margaretele.
Azi-noapte, l-am simţit aducându-mi sufletul
în faţă cu strigăte de iubire şi o tăcere de săruturi.
Apoi am stat trează toată noaptea,
pielea-mi absorbindu-i atingerea goală,
simţind respiraţia dulce, regulată, pe ochii mei,
până când s-a trezit, s-a mişcat

şi s-a ridicat deasupra mea,
arcuindu-se asemeni luminii albe a dimineţii,
transformându-mi paloarea pielii în roz.
Gura lui coboară dintr-o dată
prin strălucitoare, binecuvântate amnezii.
Mâinile îmi sunt mai moi decât erau înainte.
Trup al acestei femei, el te plămădeşte pentru iubire.

trad. Daniel Puia-Dumitrescu